Despre destin, avioane, scorpioni

Publié le par Mirandolina

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul.

Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia...

Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995. (cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista.... Nu a vazut pista... Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva.... dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi.
Eu m-am gandit: "Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna." Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: "Stii la ce m-am gandit in acele momente?" "Nu, spune-mi." "M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora". M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandisem exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie. (nu era doar focul pasional al inceputului). In fine, asta a fost o paranteza, dar nu puteam povesti imprejurarea cu avionul, furtuna de nisip, aterizarea, omitand aceste lucruri. (cat despre asta, am tras niste invataminte din ea, poate voi scrie candva)

A doua imprejurare clara. 18 februarie 1999, autostrada Marseille Toulon, 190km/ora, frana brusca, masina scapata de sub control, parapet stanga, masina proiectata in parapetul din dreapta. Pe mine, nici macar o zgarietura. Incredibil. Si mai incredibil de atat, faptul ca am traversat in zig zag autostrada la 17.30, cand este circulatie multa, si ca totusi nu am lovit pe nimeni. Asta era prilej de carambolaj de zeci de masini... Nici macar o zgarietura, nici macar un hematom. Evident, o sperietura... Si nici macar nu am putut iesi din masina pe portiera mea, a soferului, atat era de sifonata...

        

A treia: 10 noiembrie 2008, seara, depasind regulamentar un tir. Soseaua Ramnicu Sarat-Buzau. Tirul era lung, eram pe la jumatatea lui, cand, pe sensul opus, din fata, un destept se apuca sa depaseasca si el o masina, desi nu aveam loc sa ne intersectam toti patru (cele trei masini si tirul), drumul nefiind destul de lat. Greseala de apreciere din partea lui, nevazand ca nu am timp sa termin depasirea si sa reintru in fata tirului inainte sa inceapa el depasirea. Nu aveam cum sa trag dreapta de volan, ca intram direct sub tir. Asa ca am mers drept, vorba arabilor, Inch'Allah. Principiul "om trai si om vedea", care de fapt risca sa se transforme in "om trai si om vedea cum vom muri". Ne-am spulberat reciproc retrovizoarele. Abia dupa ce am putut sa termin depasirea si sa reintru pe dreapta, in fata tirului, au inceput sa-mi tremure genunchii. Fusesem la cativa centimetri de moarte. Unu, doi. La cativa centimetri, ne loveam frontal, ma baga sub tir, antrenam si alte masini (drumul era foarte circulat). Si de altfel, daca ar fi fost asa, preferam clar sa mor, decat sa raman leguma sau in vreun alt fel.

    
Astea sunt cele trei momente clare, cand viata mea a fost un miracol. Vorba cuiva, esti ca o pisica, ai multe vieti.
Eu nu cred asta. Eu cred doar ca traiesti cat iti este dat.

Pe langa astea, au fost potentialele... De exemplu, scorpionii din desert, care misunau pe sub corturile in care dormeam, atunci, in toamna lui 2006.
I-am vazut, erau acolo, erau reali. Dorel a prins unul, l-a inchis intr-un borcan. Pot intepa si prin panza cortului. Dar dupa ce petreci 12 ore in masina, conducand, nu-ti mai vine sa dormi in masina, si ai nevoie disperata sa dormi.

Si cand ma gandesc ca in Maroc, in muntii Atlas am dormit pe pamantul gol, pentru ca nu am reusit sa scot cortul, deoarece inghesuisera toate bagajele din Aro in Dacia noastra papuc...
Ne oprisem la 4 dimineata, dupa o noapte grea, sa dormim un pic, 3 ore. Aveam nevoie de odihna, nu puteam sa pierd o ora cautand cortul pe sub bagaje. Eu am dormit direct pe pamant, Cornel a haladuit toata dimineata, asteptand sa se lumineze.
Si altele, si altele.

Dar nu, nu ma pot resemna la o viata "cuminte", o viata pe langa casa. Cat iti e dat sa traiesti, traiesti. Si pe langa casa poti sa mori, in accidente stupide, innecat cu un os de peste sau alte idiotenii.
Si nu, nu exagerez.
Si nu, nu e doar o scuza de om care are nevoie de adrenalina :)

Publié dans moi

Commenter cet article

Richard 17/06/2009 08:23

Poate exista un Dumnezeu al calatorilor, atent mai tot timpul ... oricum, firea ta, asa cum o percep, seamana cu a lui Tristan din Legendele toamnei ... mereu in miscare! Way to go, girl!

Mirandolina 17/06/2009 12:01


Exista sigur un Dumnezeu al calatorilor, sigur.
Uite ca nu am vazut Legendele Toamnei, o sa caut sa vad, sunt foarte interesata de cate ori cineva imi indica o tipologie a unui personaj care imi seamana. Cineva spunea de Eva, din Fiul Risipitor
a lui Radu Tudoran.
Multumesc, Richard!