Momentul de inseninare al zilei de ieri

Publié le par Mirandolina

Ieri eram prea obosita, si visam iarba si flori :) Asa ca nu am mai zis ceva ce am trait ieri, un moment senin si extrem de bun.
Ma enervase rau o discutie, de aceea eram prea obosita si nu am mai scris despre momentul acela minunat. Detest cand merg sa port o discutie profesionala, si oamenii incep sa amestece si discutii pe care le pot purta singuri, care nu ma privesc, care nu implica prezenta mea. Dar pentru ca discutia noastra nu e terminata, trebuie sa stau si sa ascult cu stoicism si lucruri care nu ma privesc. Sau poate am nevoie de vacanta, mi-am pierdut rabdarea.... (utila calitate!) Ideea e ca timpul meu e pretios. 60% din cele doua ore si jumatate nu aveau legatura cu subiectul nostru comun. 
Apoi, seara a fost ciudatica. Si mi-am amintit ceva din neplacutele mele amintiri, cu care am facut pace, peste care am trecut, dar despre care nu stiu ce mi-a venit sa vorbesc tocmai ieri. O fac cu o voce egala, fara tremur, fara emotie, ca pe ceva exterior mie. In ciuda stapanirii de sine de care dau dovada (sfinx), in ciuda lipsei de tremur in voce, ma afecteaza amintirile respective. Sunt crunte. Fara exagerare.

Dar sa revin la momentul acela bun: m-am vazut ieri cu un prieten din categoria 1, si a fost minunat. Adica, azi, relatia noastra este ceva extraordinar, inca ma mir si ma bucur ca un copil care a primit cel mai frumos dar. Il intorc pe toate partile, ma uit, admir, nu-mi vine sa cred ca exista. nu-mi vine sa il ating de teama sa nu se sparga, sa nu dispara.
Am tinut foarte mult unul la altul, a fost o poveste furtunoasa, lunga. Ne-am desprins greu unul de altul, am ramas agatati inca ani buni dupa sfarsit. Poate pentru ca nu il decisesem noi, acel sfarsit, ci factori exteriori. Nu ni-l asumasem, nu-l provocasem. Incercam amandoi, din toate puterile, sa ne dezbaram de asta,  nu ca de ceva ce renegi, dar ca de ceva ce doresti sa depasesti. A mai durat ani intregi. Lungi. Atat de lungi incat credeam ca nu se vor mai sfarsi niciodata:(
Anii aceia (vorbesc de cei de dupa), nu au fost in totalitate buni. Au fost frumosi, intr-un fel, dar plini de suferinta. Eu le stiu pe ale mele, dar le intuiesc pe ale lui. Le vedeam, de altfel. Eram ca soarecele cu pisica. Era exact ca in proverbul "nici cu rau, nici fara rau". Nici cu mine, nici fara mine. Nici cu tine, nici fara tine. Am incercat si ne-am dat peste cap, ca sa scapam.
Eu am incercat sa uit, am incercat sa plec, am incercat sa fac o mie de alte chestii. Am incercat sa tai tot. Sa retez. Sa cauterizez. Nu a mers. Am incercat sa ma conving ca sunt indragostita (aruncandu-ma cu capul inainte in tot felul de incercari de povesti care nu rimau cu nimic, si carora de fapt nu le acordam nici o sansa sa existe- atunci nu-mi dadeam seama, eu credeam ca incerc, acum stiu ca de fapt nu). Mi-a fost rau. Am plans rauri de lacrimi. Am gandit tone de lucruri. Am luat mii de hotarari. Toate se topeau la o privire de-a lui.
Am traversat desertul (la propriu si la figurat). La propriu, a durat o luna. La figurat, traversarea desertului a durat vreo trei ani. Pe sec. (prietenii stiu de ce zic asta). Pe pozitia OFF, din acel punct de vedere. Ca un post. Indelungat.

Am fost atat de disperata sa imi treaca, incat la un moment dat ma hotarasem ca m-am indragostit de un hacker. Drogat, pe deasupra. Avea toate calitatile, profil perfect:) Evident ca nu eram indragostita, dar in disperarea mea de a iesi din dragostea aceea imensa, doream sa cred ca sunt in alta parte. Insa cand prietenul s-a incruntat, am uitat si indragosteala, si hacker, si tot.

Nici lui nu-i era bine. Repet, eu le stiu pe ale mele. Dar le intuiesc pe ale lui. Noi suntem si o echipa foarte buna, insa anii aceia ne afectau, ne trageau inapoi.
La un moment dat, imi pierdusem optimismul. Chiar nu mai credeam ca ne poate trece. Parea ca dureaza prea mult. Si ne afecta in rau.
Ei bine, a trecut. Greu, dar a trecut. Nu, nu timpul le vindeca pe toate, cum afirma lumea in general. Timpul? Frectie la un picior de lemn.
La mine, leacul a fost o teribila suparare, pe o chestie care tine de un principiu de constiinciozitate profesionala. Plus un episod aiurea in viata mea-- fara legatura cu el, dar care a avut influenta asupra starii mele psihice. Acel episod a fost iscat din mila (n-o sa ma mai las niciodata induiosata, promit), si din oboseala mea de lucrat 2 luni zi si noapte, fara somn, fara viata privata, fara nimic, exilata (si nu mai judecam cu capul meu intreg, ci doar cu vreo trei neuroni, altfel, oricat de induiosata as fi, sunt lucruri care nu... in fine, asta e cu totul alt subiect).

Ca sa revin la lucrurile bune. Si foarte bune. Ma bucur azi de relatia cu el, de prietenia profunda, de faptul ca suntem atat de complici (cine sa ma stie atat de bine, pe toate fetele, cu toate fatetele, pe toate cusaturile- si Dumnezeu stie ca sunt multe, ca la un Geaman adevarat cum ma prezint).
Ma bucur si ma minunez de fiecare moment cand sunt cu el, inca nu-mi vine sa cred ca avem o asemenea relatie frumoasa. Jucausa, linistita, complementara. Dupa anii aceia de lacrimi, nu credeam ca o sa se mai intample vreodata, credeam ca asa vom ramane pana la moarte, agatati si indurerati.
Dar e atat de bine azi! E de ajuns un moment cu el, si-mi insenineaza ziua.
Multumesc din suflet.

Commenter cet article