Puzzle din amintiri (raionul vestimentare)

Publié le par Mirandolina

De multi ani am constientizat ca nu am amintiri din copilarie. Amintirile mele incep tarziu, si sunt confuze. Amintirile mele incep cred ca pe la varsta de 8-9 ani, si chiar si lucruri importante intamplate in acea perioada, nu le regasesc printre amintiri. Sau sunt ceea ce eu numesc amintiri inventate. Adica amintiri pe care incerc sa mi le imaginez, sa mi le construiesc, plecand de la povestirile celor din familie, sau apropiatilor mei.

Nu-mi amintesc nici cutremurul din 1977, nici cand casa noastra era sa arda si au venit pompierii.
Stiu, de pilda, ca bunicul meu a murit pe 1 mai 1981. Ar fi trebuit sa am amintiri cu acea zi. Traiam in aceeasi casa, cea mare si frumoasa, cu trandafir si dud in curte, daramata ulterior de dementul acela care ne conducea. Ar fi trebuit sa-mi amintesc socul, salvarea care nu venea, plansetele, forfota. Nu mi le amintesc, doar mi le inchipui.
Dar hai sa vorbesc de momente fericite...
Prima zi de scoala. Nu mi-o amintesc, Nici pe cea din clasa 1, nici pe urmatoarele.
Sfarsiturile de an. Nu mi le amintesc. Desi luam premiul 1 intotdeauna, pana in clasa a 12a.
Olimpiadele, diplomele. Nu mi le amintesc.
Calatoriile la mare cu mama, in fiecare vara. Nu...
Taberele. Nu mi le amintesc.

Amintirile mele sunt rare, putine, tarzii.
Mult timp am crezut ca nimeni nu are amintiri din copilaria frageda, dar am intrebat in jur, si exista multi oameni care au amintiri de la 2-3 ani. Ciudat. Eu traiesc cu povara unor non-amintiri. Desi am o memorie de elefant, si retin cateodata detalii nesemnificative. In ciuda acestei memorii, amintirile din copilarie au disparut. Am rare flash-uri: cainele pe care l-am iubit atat, vecina mea care-mi povestea cum rechizitionasera nemtii fabrica tatalui ei, si toate clopotele de la biserici, momentele cand faceam plaja pe un acoperis al casei...

Acum cativa ani am discutat cu un psihiatru, si l-am intrebat ce e cu povestea asta... Mi-a raspuns printr-o intrebare: "Care crezi ca este rolul uitarii?" I-am raspuns: uitarea vindeca, ne permite sa trecem mai departe. A dat din cap, aprobator, si a emis ipoteza ca mi-am dorit sa uit ceva. Si ca nu am putut tria lucrurile in acel moment, pentru ca nu e posibil sa imparti amintirile in doua gramajoare, una de uitat, una de tinut minte. Si ca am luat o decizie radicala, si a trebuit sa uit in bloc.

Cateodata chiar mi-as dori sa-mi recapat amintirile, daca s-ar putea. Asa cum recuperezi datele sterse de pe hard-disk-ul unui computer. Alta data, ma gandesc ca e bine sa merg inainte cu ce sunt, cu ce am... sa fac abstractie de lipsa de amintiri.

 Cert este ca saptamana trecuta am gasit cateva piese ale unui puzzle de amintiri. Si am incercat sa recompun. Miercuri mi-am regasit pe internet cativa colegi de la facultate, din Franta. Toti francezi. [despre asta, o postare separata... cand o sa ies din starea actuala, cand o sa infloresc din nou, si o sa scriu:) Cand o sa-mi revina pofta, mai bine zis. Adevarata pofta!] Ei mi-au povestit despre mine, atunci.
Iar vineri mi-am reintalnit colega de banca din liceu, prietena mea din acea vreme... Acum sta langa Milano. Mi-a povestit cum eram la liceu, si m-am mirat eu insami de ceea ce-mi spune. Nu numai ca nu-mi amintesc, dar ma mira extrem....
Spune ca eram genul foarte sportiv (nu ca si preocupari, asta stiu). Dar zice ca eram stilul foarte sportiv ca imbracaminte. Eu??? Ca preferam blugii si in orice caz pantalonii. Si ca daca, din cand in cand, rar, imi puneam o fusta, spuneam, ca pentru a ma scuza: "M-a obligat mama sa o port".
Ce chestie incredibila!!! Eu, care azi ma imbrac non stop in rochii si fuste, si care pun pantaloni pe mine maxim o data pe saptamana iarna (ba chiar o data la doua saptamani), si o data pe luna vara!!!!

Iar blugi imbrac cred ca o data pe an. Bine, povestea cu blugii vine din perioada studentiei in Franta, o sa vi-o povestesc, ca e prea draguta... Deci cu blugii, stiu, ca nu prea mai port. Dar sa spun eu ca nu-mi plac rochiile si fustele! Acum mi se par parte integranta din mine...

(Foto Adrian Sulyok)

Publié dans moi

Commenter cet article