Bucurestiul, eterna surpriza

Publié le par Mirandolina

Ca sa ma invat minte sa nu mai plec de acasa fara aparatul foto, am vazut ieri doua scene care meritau pe deplin sa fie imortalizate, dar in absenta aparatului foto nu pot decat sa vi le povestesc. Si, vorba aia, "o imagine cantareste cat o mie de cuvinte". Dar na!

Prima: zona Dorobanti, strada Sofia. Biroul unui client, sedinta de lucru. In spatele zidului gradinii, cineva a cumparat un teren, cu o casa. Imposibil sa lucram ca oamenii, cei de alaturi au adus un excavator si au inceput sa darame. Inteleg ca acolo, in locul casei, va rasari un bloc. Excavatorul musca din zid, din caramizi. Darama inclusiv zidul dintre cele doua curti. Incredibil! Nimeni nu a verificat daca de partea zidului de care ne aflam noi, trecea cineva. Puteam linistiti sa murim omorati de caramizile care cadeau. Zidul avea 10 metri. Si ei il daramau fara cea mai mica protectie, in toiul zilei. Vorba clientului meu: "Nu spun asta pentru ca Franta e tara mea, dar in Franta asta nu s-ar intampla, si daca i-ar veni cuiva in cap sa faca asa ceva, ei bine, in 10 minute s-ar opri, caci oamenii ar chema politia." Mda, tragic, stiu. Romania, tara de mici si bere. Dorobanti, eldorado. Cumperi un teren, vrei sa faci un bloc, de ce sa lasi o casa. Eficientizezi, dar te piși pe ceilalti. (scuze pentru brutalitatea exprimarii, stiti, cunoscandu-ma, ca nu vorbesc urat, dar uneori, unele lucruri chiar merita asta).

A doua scena: tot Dorobanti, strada George Calinescu, strada cu White Horse, (strada de care ma leaga niste amintiri... Hm). Mergeam agale spre masina, cu gandul la rochita de la Rinascimento la care jinduiam de marti seara, de cand o ochisem, dar nu putusem sa o incerc (era inchis). Mergeam spre masina, dupa lunga sedinta la client, cu intentia clara de a ma opri la Piata Romana si direct in cabina de proba. Cand, ce le e dat ochilor mei sa vada? O scena care i-a facut sa devina rotunzi-rotunzi, fix ca la personajele de desene animate japoneze. La numarul 16, ceva extrem de ciudat si anacronic. Ciudat, parca desprins din alt cartier si lipit acolo, in Dorobanti, intre cafenele de fite, cu limuzine, jeep-uri si masini de sport parcate in fata. La numarul 16, o casa aproape darapanata, ceva gen Rahova (sau cum imi inchipui ca e acolo, ca nu frecventez zona:) ) Un gard scund, transparent, intr-o rână. In curte, cateva gaini, 10-15. Cotcodacind. Ma uitam si nu intelegeam. Era brusc din alt film decat tot restul. In mijlocul curtii, la o masa de lemn scorojita, pe un taburet de lemn subred, un nene, cu burta, aratand anacronic si proletar, rânjea cu o bere in fata. O bere la pet de 2 litri, evident, sa nu va inchipuiti ca era vreo Leffe sau Mort Subite... Am incercat sa ma uit normal, sa nu se deduca mirarea, sa nu ma uit ca la urs. Sunt exersata la asta, metroul din New York servindu-mi de scoala in privinta privitului celorlalti in mod discret. Dar nenea respectiv, dupa ce ca facea parte dintr-o scena decupata din alt film, ma privea triumfator, cautandu-mi parca privirile si mirarea, incercand sa-mi capteze atentia, cu un suras de invingator, perfect constient de nepotrivirea dintre el si restul cartierului. Simteam ca aproape vrea sa ma uit in mod clar, ca sa-mi poata da cu tifla: "Uite, eu rezist aici, cu gainile mele, cu darapanatura mea si petul meu de bere. Stiu ca terenul de sub mine si de sub gaini valoreaza o avere, da' eu mai bine crap decat sa le vand asta. Aici raman, cu gainile si petul meu de bere."
M-a amuzat rau imaginea. Acum, ca o paranteza, nu sunt sigura ca as fi putut sa il fotografiez, chiar daca as fi avut aparatul la mine. Desi, la cat de mult imi cauta privirile... cu cat triumf vroia sa-mi arate ca el sta acolo cu gainile lui... poate ar fi mers. La urmatoarea vizita la client, promit sa trec pe acolo, cu aparatul! Poate-l conving sa se lase imortalizat, va promit ca face toti banii!

p.s. Evident, dupa ce am ajuns la masina, m-am dus glont la piata Romana, si mi-am cumparat rochita. (+ sacoul aferent)

Publié dans lumea asta

Commenter cet article