Despre fidelitate si destainuirile celuilalt

Publié le par Mirandolina

Am avut intotdeauna o inalta idee despre corectitudine. Despre ce datoram celui de langa noi. Despre cat dam atunci cand promitem, si ce se considera promisiune implicita.

La mine dragostea e ceva absolut, infinit, fara granite, adica nu pun limite, bariere, margini, limitari. E ceva mai degraba fuzional decat ceva dozat. Sa visezi cu acelasi creier, sa vezi cu aceeasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani, sa fi unul, nu doi. Ca o contopire.

Cand eram mai mica, de fapt, cand eram copil, adolescenta, si apoi cand am devenit femeie, intr-un alt fel de societate decat cea mioritica, demult, inca de la inceput, am inteles ca fidelitatea masculina e ceva ce nu exista, sau mai bine zis, nu poate exista pe termen lung. In situatii anumite, pe perioade limitate, poate exista, dar nu ca stare lunga. Si, in ceea ce credeam atunci a fi intelepciunea mea, m-am impacat cu ideea ca nu se poate, si am decis sa nu astept si sa nu pretind ceea ce celalalt nu poate da. Ba mai mult, imi elaborasem in capsorul meu blond ideea conform careia nu cer si nu astept fidelitate fizica, din moment ce barbatul nu o poate oferi, insa, ce e important, ce imi arata si-mi dovedeste legatura puternica dintre noi, este sinceritatea, dincolo de orice. Ok, nu poate fi fidel fizic, am inglobat aceasta data a problemei, ca o axioma, ceva ce nu poti schimba, cu care trebuie sa joci. Insa gandeam ca trebuie sa stiu, ca vreau sa stiu, ca trebuie sa-mi spuna, sa-mi destainuie, daca se intampla, pentru ca asta inseamna sa ai incredere in cel de langa tine, si sa-l respecti : sa nu-l minti. Si am crezut mult timp ca vreau sa stiu, ca vreau sa aud din gura lui insusi, si ca lucrurile trebuie sa se intample asa.
Prima mea iubire a durat 8 ani, si a fost exact asa, fuzionala, totala, ne ajungeam noua insine, ne bucuram de fiecare moment, ne bucuram chiar ca suntem in acelasi avion, care era sa cada, ca sa murim impreuna, si sa nu traim nenorocirea de a supravietui celuilalt. Nu am avut ocazia sa-mi verific ideile despre fidelitate, caci Philippe era, din punctul acesta de vedere, ireprosabil, doar al meu.

Asa ca am ajuns la 25 de ani crezand in continuare ca vreau, ca trebuie, si ca e bine sa stiu, nefiind niciodata pusa in situatia respectiva, de a verifica daca e bine sa stii. Credeam in continuare ca asa e bine, ca asta intareste legatura, ca asta salveaza relatia, ca asta demonstreaza superioritatea legaturii dintre doi oameni fata de ceea ce se poate lega in exterior. Urmatoarea mea iubire a fost altfel, si iata-ma pusa in situatia sa inteleg si sa verific daca e corect ce credeam, daca e bine sa-mi spuna. Nu, nu e bine, ma inselasem amarnic. E distructiv sa stii, e dureros, e generator de suferinta si de imagini de cosmar care te urmaresc.

Acum stiu ca nu vreau sa stiu, si ca nu trebuie si nu e bine sa stiu, daca asta trebuie (totusi !) sa existe. Dar mai stiu ceva : nu numai ca vreau sa nu stiu, adica implicit sa ma minta, dar vreau ca nici macar sa nu banuiesc ca ar putea exista altceva ! Banuiala, fie ea si o umbra, e déjà prea rau si prea mult, si déjà prea chinuitor. Adica daca vreodata se intampla, nu numai ca nu vreau sa stiu, dar vreau nici macar sa nu banuiesc ! Vreau sa se descurce ca nici macar sa nu simt. Ceea ce e greu, pentru ca ma prind repede, fac legaturi, fac deductii, sunt scormonitoare, imi merge mintea repede, am viteza de procesare a informatiilor destul de ridicata, si fac si conexiuni… Deci greu. Nu stiu care e solutia, pare o dilema aproape imposibil de rezolvat... 
Voi aveti vreo idee? 

Publié dans lumea asta

Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article

leutu 20/12/2009 15:13


Gabriela,referitor la intrebarea ta.Presupun ca vrei un raspuns sincer,ei bine nu e bine sa stii,deoarece vei cheltui dupa aceea multa energie sau vei fi intr-o stare de tensiune psihica
permanenta,incercand sa afli cauza care a determinat aceasta reactie a partenerului,iar dupa aceea ceva din increderea care va leaga se pierde.Insa posibil sa fi neglijat o chestiune si anume
trebuie sa nu intorci urechea la barfele oricui,deoarece daca ai o relatie super si tu impreuna cu partenerul tau iradiati doar fericire in jurul vostru,peste tot unde mergeti,veti starni invidii
ascunse,iar daca nu stii sa le simti,vor lucra in umbra si dupa un timp te vei intreba : ei bine,totul era perfect si dintr-o data parca partenerul e mai tacut sau nu mai e asa spiritual,se poate
intampla acest lucru.Dar asta depinde daca ai prieteni de 5*(ca Alexandrionul) sau doar simple cunostinte si le permiti accesul in "bucataria sufletelului tau".Oricum ceea ce am incercat sa spun eu
in cateva mici idei,poate plictisite de weekend sa nu aiba statut de axioma.Cu alte cuvinte esti o femeie experimentata,care oricand are de oferit multe.Depinde foarte mult atunci cand facem
alegerea pentru o relatie,daca constientizam toate punctele comune care ne leaga de partener si daca sa zic asa,gandim pe aceeasi unda.Daca respectul este reciproc,daca sinceritatea e la mare
cinste,daca comunicarea e fara frontiere,daca nu e monotonie in relatie,eu zic ca nu sunt motive pentru niciunul din parteneri sa umble creanga.Daca sa presupunem partenerul tau vrea altceva,e
simplu comunica constructiv cu tine,iti cere acel lucru,iar dupa ce il obtine,nu intarzie sa-ti rasplateasca faptul ca i-ai facut o placere,un moft,o dorinta sau ceea ce l-ar face sa fie constient
ca sunteti un cuplu bine unit,in orice aspect,segment,structura,atat in privat cat si in public.
Se pare ca m-am molipsit de la raspunsul tau si m-am lungit in vorba
Mie imi place sa ofer feed-back tuturor persoanelor care simt eu ca merita acest lucru.Probabil ca am mai spus acest lucru,dar daca il reiau deoarece cred ca nu se supara nimeni,sau mai stii?Oricum
il reiau : e o placere sa-ti citesc blogul si sa discut cu tine.Merci(am scris frantuzeste,sper ca apreciezi straduinta mea cu limba franceza) pentru feed-back.Pentru detalii sau orice alta informatie,ma gasesti laaaa,oups a da,ai mailul meu.Ma gasesti acolo.M-ar
interesa mult sa discutam cateva chestii interesante de business,de fapt mai multe,poate imi dai cateva sfaturi,da sper fara chitanta


Mirandolina 20/12/2009 15:28


Multumesc, acum ai fost concret, si ai raspuns la intrebare. Da, e deci bine sa nu stii. Ca nu se intampla, nu mai pot sa cred, nu stiu, sunt mai sceptica de felul meu. Poate fara motiv.
Cu barfele, nici o grija, nu ascult niciodata oamenii in anumite privinte. Era vorba doar de dileme proprii, si oricum, absolut teoretice. Asta n-are nici o legatura cu viata mea din prezent, in
cazul in care unii se intreaba, hai sa le disip ideile :)

Iti multumesc mult ca ma citesti cu placere, recunosc ca ma bucur sa aud asta. Si recunosc ca am traversat perioade stranii in ultimele saptamani, si am neglijat scrisul. Am fost in perioade de
inchidere, de retur spre interior, si de aceea nu mi-a fost la indemana scrisul.
Multumesc pentru franceza :)

Ma bucur ca te-am cunoscut, e ciudat, eram convinsa ca ma citesc doar cei care ma stiu de-adevaratelea. Ma bucur ca asta poate fi si ea o cale, si sunt intotdeauna dornica de discutii cu oameni
care au ceva mai mult de spus. (ceva mai mult decat media).
Ok, vorbim pentru sfaturi, ies sa incerc sa-mi deszapezesc masina, dar revin.
Sfaturile, daca le pot da, nu-s niciodata cu factura la mine, don't worry! Revin si multumesc mult.


leutu 20/12/2009 12:57


Un contract prenuptial sau ceva de genul asta,ca tot suntem pe teren de business
Eu pana acum,nu mi-am inselat nicio partenera.Am vrut,sincer,da nu m-a lasat ratiunea.Poti sa o numesti ratiune de business.
Gabriela,eu vreau sa te intreb altceva : Femeile de ce inseala?
La fel,pot spune ca simt bine si foarte fin cand o femeie minte sau le intoarce putin,asa doar pentru impresia artistica


Mirandolina 20/12/2009 13:09


Ei, contract prenuptial... Ce contract, nici un contract ;) In domeniul asta nu conteaza contractele scrise. Prevaleaza cele nescrise. Superioritatea contractului moral in fata celui pe hartie.
Te admir ca nu ai inselat, stiu cat este de rar.
Dar ai eludat intrebarea, sau te-ai facut ca vezi alta intrebare... Eu intrebam daca e bine sa stii sau e bine sa nu stii, atunci cand esti inselat. Daca e bine sa stii, cum credeam eu inainte, sau
daca e bine sa nu stii, cum incep sa cred acum.
Femeile inseala in principal din aceleasi motive ca si barbatii. Plictiseala, iarba mai verde peste gardul vecinului, nevoie de adrenalina, nevoie de a se mai juca, nevoie de a se simti inca
placuta, etc. La femei poate fi un pic diferit daca atunci cand inseala intervin si sentimente (si intervin in proportie mai mare decat la barbati- spun asta fara urma de repros). Se spune ca
femeile care inseala parasesc partenerul anterior, in proportie mult mai mare decat barbatii, care n-o fac si prefera fie o viata dubla, fie aventuri cu repetitie.

Nu stiu de ce inseala femeile, de fapt, nu stiu de ce si cum poate cineva insela. Eu stiu despre mine. N-am putut si nu pot sa insel. Ba chiar am facut, la un moment dat in viata, ceva destul de
atipic, care a mirat toata lumea din jurul meu... Dar asa am crezut eu ca trebuie, asa a insemnat ca imi respect partenerul. Legaturile dintre noi erau prea intense si prea frumoase, si prea
indelungate, ca sa murdaresc asta.

Nici atat nu stiu sa mint pentru impresia artistica, asta mi se pare de neinteles. Dar nu cred neaparat ca e o glorie, ca mine. Nu cred ca e neaparat mai bine ca mine. In sensul ca si cand te
abandonezi complet, si nu mai ai limite si scut de aparare, si cand celalalt stie exact ca esti complet "capitulat", nu cred ca e prea bine.
Probabil femeile mint nu numai pentru impresia artistica, ci si pentru o manipulare in folosul lor. Probabil ca obtin lucruri mai bune facand asta... Oricum, eu nu stiu sa o fac, si asta e viata,
nu mai am cum sa invat, daca nu e instinct, nu e si gata.