Impacarea cu zapada

Publié le par Mirandolina

Anul asta m-am impacat cu iarna.
Era si timpul. In toti anii de cand m-am intors in Romania, am avut un sentiment pronuntat de respingere al iernii.

Acum iarna continua sa nu-mi placa, din mai multe motive: frigul, dezagrementele cu orasul blocat (ma simt ostatica pe alocuri, blocata, impiedicata sa traiesc cum trebuie si cum vreau), tonele de haine pe care trebuie sa mi le pun, zeci de cojoace care ma incarca si ma uratesc.
Dar macar m-am impacat cu ea.
Eram la cutite. Inca din prima iarna, pe care speram nici macar sa n-o apuc in Bucuresti,(cel putin nu asa prevazusem, dar socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea...), cand am alunecat prima data pe polei. Am fost profund speriata, si oarecum jignita, ranita in orgoliul propriu, adica eu, cu experienta mea mare de sofer... sa alunec si sa intru in bordura? Eu, care nu intrasem in vreo bordura nici ca incepator, pe vremuri? Hm.. Aveam permis de conducere de ani intregi, dar deh, Bordeaux si apoi sudul Frantei, coasta Mediteranei, nu-s niste locuri unde poti sa exersezi conducerea pe polei si zapada... Bucarest-neige-1.JPGMereu speram sa nu vina iarna, sau sa vina cat mai tarziu, cea adevarata, sa plece cat mai repede. Ce-i drept, mie-mi place caldura, si chiar caldura mare, pe care restul oamenilor o suporta greu, nu ma deranjeaza. In desert aveam pana la 67 de grade in masini, si conduceam asa... si nu, n-am murit, era suportabil. Nici macar nu-mi amintesc sa ma fi plans. Mult mai putin suportabil mi se pare frigul. Canada, tres peu pour moi, merci.

Dar anul asta am constientizat ceva. M-am impacat cu iarna. N-am mai considerat-o o fatalitate. N-am mai considerat ca o mare nenorocire se abate asupra mea. N-am mai luat-o personal. Mi-am imblanzit resentimentele in ceea ce o priveste. Sigur, in continuare ma deranjeaza sa-mi pun tonele de pulovere, pantaloni, paltoane, geci, palarii, caciuli, fulare, manusi, straturi suprapuse unele peste altele, care ma transforma din femeie in ursulet, si-mi disimuleaza curbele corpului... Sigur, in continuare ma deranjeaza orasul asta, cu fundul in sus indata ce ninge. Sigur, in continuare ma deranjeaza marlania si necivismul concetatenilor mei. Sigur, in continuare ma deranjeaza (la limita rasului isteric) reactia autoritatilor, atat de previzibila...in rau, evident. Dar m-am resemnat.
Oare asa vine moartea, resemnandu-ne?
Magheru-neige.JPG
Cand m-am intors in Romania, mi-am spus ca atunci cand ma voi resemna, in orice privinta, va fi rau, va insemna ca am abandonat lupta, ca am renuntat la a ma bate pentru ideile mele si o lume mai buna. Dar cu zapada nu ma pot bate, nu-s Don Quichotte, cu nametii pe post de mori de vant.
Asa ca i-am acceptat pe nameti. Sa vina. Sa se astearna, daca tot n-am incotro. Ieri seara am murit de frig, am inteles ca erau minus 13 grade, si totusi am iesit...sa vad Cismigiul iarna. (lasandu-mi masina acasa, desi o deszapezisem ieri. Pentru ca nu conduceam, am baut doua carafe de 0.5l de vin fiert, adica 1l, din pacate aveau o tona de zahar...) A fost ingrozitor de frig... insa am inteles ca in doua zile cresc temperaturile. Ura! De trei ori ura! Sa ramana zapada acolo unde e frumoasa: la munte.
Sa redevina orasul cat de cat practicabil. Si eu, cat de cat femeie. (nu ursulet)

Publié dans lumea asta

Commenter cet article

ioan 22/12/2009 08:42


@Grabrielle Sa ne bucuram impreuna de impacarea ta cu tine (inclusiv cu zapada)


Mirandolina 22/12/2009 10:48


Multumesc, Ioan. Mai ales cu zapada;)