Plansul ca arma electorala

Publié le par Mirandolina

Cateodata ma sperii de poporul din care fac parte. Mi se face teama si ma gandesc ca probabil asa sunt si eu, pe undeva, din moment ce sunt nascuta in spatiul acesta geografic si crescuta in aceste obiceiuri.

Plansul este ceva extrem de intim. Plansul este ceva ce consumi in general in singuratate. Sau cu persoane foarte apropiate. Plansul televizat are ceva grotesc, chiar si atunci cand este sincer. Insa cand cineva foloseste plansul ca atu electoral, e deja penibil, vomitiv... nu stiu cum sa spun, e prea mult, mi-e sila. Insa parerea mea e probabil minoritara, caci se pare ca la electoratul roman, lacrimile de crocodil merg.

Consider ca suntem un popor slab, pentru ca alegem presedinti care plang. In alte locuri, plansul ar fi sanctionat, alte popoare aleg presedinti puternici. Ar fi de neconceput sa-mi inchipui un Sarkozy, o Angela Merkel, chiar si un comedian galagios ca Berlusconi (care numai model politic nu e), plangand. Mi-e peste puteri sa mi-l imaginez pe Bush, oricat de batut in cap ar fi fost, cu lacrima in coltul ochiului si sughitul in gat. Culmea e ca aceste scene, de neconceput pe alte meridiane, aici tin, atrag, prind. Poporul roman rezoneaza cu sentimentalismele ieftine.
Tupeu, bascalie si sentimentalisme de midineta. Noi bem o stacana de vin sa uitam viata grea, doinim a jale si varsam cateva lacrimi. Nu facem nimic sa iesim din starea asta. Bem, uitam, cantam la fluier, dam apa la soareci. Ma apuca teama, ma gandesc ca intr-o mai mica sau mai mare masura, suntem toti la fel, ca sunt si eu la fel. Ma sperie gandul asta, ca as putea descoperi vreodata in mine tendinte de a nu actiona, ci a privi situatia din afara, cumva neimplicat, a jelui si a o lua de la capat.
Cred ca intr-o mai mare sau mai mica masura, toti romanii suntem asa, mioritici. Ne jelim privind cum se apropie moartea, ne pregatim de inmormantare in loc sa ne infruntam dusmanii sau macar sa o luam la fuga.
Privim nenorocirea ca pe ceva inerent, inevitabil, ceva ce "ne e dat". Ne cade cacatul ala de drob de sare in capul copilului, nu-l mutam, dar ne vaitam de existenta lui.
Ne simtim obligati sa luam in carca, pe spatele noastru, toate nefericirile. Au trecut secole si nu am invatat nimic.
Dar nu e ca si cand ne luptam cu aceste nefericiri. Nu, nici vorba. Le privim, ne vaitam, mai o cana cu vin, mai o doina, mai o hora, mai o lacrima de jale, si maine o luam de la capat. Pana ce, intr-adevar, ne fuge pamantul de sub picioare.

Hotarasem, ca regula generala, ca nu am sa fiu vehementa politic aici. In afara de partidul a carui membra sunt (UMP). De politica damboviteana ma hotarasem sa nu scriu. Am facut o mica exceptie, care nu va deveni regula.

p.s. Cu cine votez? Cu Sarkozy, desigur.

Publié dans politica

Commenter cet article