Poveste de adormit copiii in tara lui Verde-oranj imparat

Publié le par Mirandolina

Despre Fat-Frumos, care crestea intr-un an, cat altii in sapte.
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti, o fetita mica, mica, intr-o lume mare. Si meseria fetitei era sa redea lumii intamplari adevarate de aiurea. Iar lumea cumpara si citea ziarele si revistele in care fetita, alaturi de alte fetite si baietei, scriau, mai greu sau mai usor, mai cu figuri de stil sau fara, povestiri adevarate despre lume si evenimentele ei.
Si intr-o zi, cand fetita scria pentru o revista economica, ce avea o abordare optimista a lucrurilor, incercand sa arate povesti de succes, s-a intamplat sa termine cu povestirile despre zmeii, leii si paraleii, despre dragonii din domeniu, si a trebuit sa treaca la povesti despre elfi, gnomi, pitici cu puteri inzecite, din padurea fermecata in care traim cu totii. Si uite asa, fetita a ajuns, in 2003, sa scrie povestea Dezibel Media, o firma mititica, dar "promitatoare", intemeiata de doi tineri, blonzi, foarte cruzi si inocenti. (cruzi = necopti, nu ca ar avea o cruzime necrutatoare cu care retezau capetele inamicilor, hihi). Si ei erau tot baietei la acea vreme, caci aveau nu mai mult de 25 de ani, dorinte si multa bunavointa. Si niste legaturi, de care fetita nu-si mai aminteste exact, (dar poate cauta), cu Norvegia. Si multe ambitii.
Fetita care a scris povestea lor isi aminteste exact despre aceasta poveste, caci in general fetita nu si-a uitat nici unul din subiectele despre care a povestit. Dar mai mult decat atat, Dezibel Media i-a ramas intiparita in minte, caci a starnit, publicand aceasta poveste, o furtuna serioasa la vremea respectiva, in grupul in care lucr, cu valuri mari si tangaj.
Dar uite ca Fetii Frumosi din poveste si-au adeverit menirea si ambitiile, si pentru ca au "stiut" sa dea calului lor jaratec, dar probabil si pe ce cal sa incalece, au ajuns sa faca site-ul de mai jos:


Hm. Ca sa vezi. Din seria "unde dai si unde crapa".

Nu va ganditi ca fetita ii admira. Nu, nici vorba, stie ca nu e o pura intamplare. In padurea asta fermecata din tara lui Verde-oranj imparat, jumatate om-jumatate iepure chior (ca e mai conform cu realitatea decat schiop), in care traim, a avea merit nu echivaleaza cu a ajunge undeva, iar a fi ajuns undeva, nu inseamna ca ai si meritat sa fii acolo.

Doar se intreaba cu sprancenele ridicate a mirare in ce anume moment au intrat in herghelia respectiva, sa-si aleaga calul ce mananca jeratec, ei parand niste oameni, pe cat de binevoitori, pe atat de inocenti. Si cum asta cu inocenta e fumata demult...
Sau poate ca ei insisi sunt caii care mananca jaratec pe care un calaret ii incaleca, dandu-le pinteni pentru a zbura departe.Departe unde? He, pai peste mari si tari, peste codrii de arama si argint.

Morala: nimic nu este ceea ce pare. Si, de obicei, in rau.
Am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea mea. A noastra.

Publié dans lumea asta

Commenter cet article