Reciprocitatea, indispensabila in prietenie. Nu si in dragoste

Publié le par Mirandolina

Prietenia este intotdeauna un sentiment reciproc. Dragostea, nu. Eu nu pot fi prietenul tau, daca tu nu esti prietenul meu. In schimb, te pot iubi, chiar daca nu ma iubesti, si ma poti iubi, chiar daca nu te iubesc.
Prietenia este un schimb, nu in intelesul pragmatic materialist al lucrurilor. Este o daruire sufleteasca spre o alta fiinta, care se daruieste si ea sufleteste. Prietenul la nevoie se cunoaste, spune un proverb romanesc. Nu stiu daca la nevoie, dar clar ca "prieteni de circumstanta" sunt cu tonele. Adevarati prieteni, care sa planga cu tine si sa rada cu tine, care sa aiba emotiile tale, care sa iti fie pur si simplu alaturi, chiar daca nu esti in toane bune, chiar daca nu esti vesel, chiar daca ai probleme, sunt putini. Iar acela este un sentiment cu dublu sens. Nu poate fi cu sens unic. Pentru ca unei persoane care iti deschide sufletul in felul acela, care te primeste inauntrul fiintei sale si te adaposteste de rele, nu ai cum sa nu-i deschizi sufletul la randul tau.
Intre prieteni nu exista nici datorie, nici orgoliu. Nu exista datorie in prietenie, exista numai altruism, ajutam doar pentru fericirea celuilalt, pentru a-i vedea zambetul si ochii luminosi.
Pentru ca prietenii sunt facuti ca sa ingaduie. Pentru ca prietenii sunt facuti sa inteleaga. Pentru ca prietenii sunt cei cu care ne putem permite sa fim adevarati, sa fim noi, sa nu mai tinem cont de o intreaga spoiala sociala. Pentru ca langa prieteni putem plange, putem injura, putem izbi cu pumnul in masa, putem aparea fara farduri. Pentru ca putem ridica ochii spre prieteni fara a avea nevoie sa ne transformam privirea, pentru ca le putem vorbi fara sa ne calculam cuvintele. Nu avem nevoie sa ne prefacem, sa respectam conventiile sociale, sa fim politicosi. Pe prieteni ii putem privi in ochi fara sa avem nevoie de disimulari. Pentru ca prietenii ne iubesc asa cum suntem, fara machiaj, fara tertipuri, pentru ca prietenii ne suporta si le suntem dragi asa cum suntem, naturali. Si tocmai de asta le suntem dragi, pentru cum suntem cu adevarat. Si ei noua, de asemenea.
De altfel, adesea, tocmai cu cei dragi suntem mai tiranici. Stiti de ce? Acumulam tensiuni, enervari in exterior, de care mediul profesional sau social in care evoluam nu ne permit sa ne eliberam, pentru ca trebuie sa ramanem calmi, sa pastram aparentele, sa pastram conventiile, sa zambim si sa ne stapanim. Si nu le eliberam decat fata de cei dragi, pentru ca stim ca putem sa facem asta. Pentru ca cei dragi (si carora le suntem dragi), ne inteleg si nu ne condamna, nu se supara. Pentru ca ne inteleg. 
 
Dragostea, in schimb, este ceva mult mai personal, mai putin legat de notiunea de "schimb", de notiunea de exterior. Adesea iubim imaginea unei persoane care poate fi chiar departe de adevarul acelei persoane. Iubim reflectia in interiorul sufletului nostru a acelei persoane. Iar faptul ca nu ne iubeste, nu ne poate impiedica sa iubim.
Am fost de multe ori in situatia persoanei iubite, fara sa iubesc. Sunt si acum. Faptul ca eu nu iubesc, la randul meu, nu a impiedicat sentimentele celuilalt sa existe. La inceput, am fost surprinsa si am perceput-o ca pe o povara, ca si cand asta-mi dadea mie niste obligatii. Pana cand am inteles din deschiderea persoanei respective, din daruirea sa fara asteptari, ca indiferent ce as face, ma iubeste. Ma iubeste si atat. Nu asteapta nimic, nu cere nimic, nu impune nimic. E aici, si ma iubeste. Cat ma va iubi. Am realizat ca lucrul acesta nu depinde deloc de mine. Nici de tacerea mea, nici de respingerea mea. Nici de raceala mea. Nici de viata mea exterioara. Nici de ceea ce fac, sau nu fac. Am tacut luni intregi (prin forta lucrurilor- cateva luni chiar am locuit in alt oras -- si nici mama nu mi-o vedeam), iar cand, dupa luni intregi de disparitie, (cele din alt oras, plus cateva in care, aflata in recluziune, n-am dat nici un semn) am reaparut, desi intr-o perioada grea a vietii mele (toamna trecuta), desi nu facusem nici un efort de nici un fel (mie una nu-mi placea deloc de mine in acea perioada si specific in acea dimineata), lucrurile erau neschimbate. Ba chiar, dupa o discutie de 30 de minute in care am zugravit starea lucrurilor, ajutorul a venit neconditionat, nesolicitat, neasteptat. Atunci am stiut ca asta e, ma iubeste. Indiferent ce as face. Indiferent cum as face. Am zambit cu duiosie si m-am recunoscut aproape pe mine in circumstante similare, anterioare. Cand iubesti, tii la celalalt, asa cum este. Il stii asa mult, si il iubesti in intregime, indiferent de orice. Si ocupat, si bolnav, si nervos.... cand tii la cineva, tii cu tot sufletul, si tii in intregime, in orice circumstante. Dincolo de tacere, dincolo de orice.

Publié dans lumea asta

Commenter cet article

Maria 14/07/2011 12:04



Este adevarat ca poti iubi fara a fi iubit. Dar pana la un moment dat. Reciprocitatea este necesara pentru ca daca nu exista acea iubire neconditionata pe care o simteai s-ar putea sa se stinga!