Un cuvant esential: adio!

Publié le par Mirandolina

Un moment foarte important intr-o relatie este acela al despartirii.
E indispensabil sa o consumi, e esential sa traiesti acel moment, ca sa poti trece mai departe. Nu discut aici despre cine pe cine paraseste, despre de ce paraseste, despre motivele care il fac pe unul din protagonistii povestii (sau chiar pe amandoi) sa decida ca, dintr-o data, e mai bine in afara povestii decat inauntru. Fiecare poveste are nevoie de un final, pentru a putea fi rotunda, intreaga, pentru ca cei implicati sa poata sa se vindece, sa o asimileze si, intr-un timp mai lung sau mai scurt, pentru a putea face loc altor povesti. O poveste sfarsita, dar fara despartire, e mai putin poveste. E ceva ce nu putem oculta, e ca un blestem de care nu ne putem dezlega, decat printr-un final, consumat.

Ce mi-a venit, va intrebati? Ce m-a apucat? Nu, nu faceti presupuneri. Nu e nimic legat de perioada pe care o traversez acum (nici pe departe;), nici vorba), si nici nu are legatura cu o eventuala nostalgie de care ma puteti banui. Raspunsul e mai simplu de atat: gandesc asta pentru ca am vazut un film asta seara, la Institutul francez, La tete de maman.
Pe scurt: o adolescenta sufera pentru ca mama ei este mereu trista, indispusa, fara chef de viata, bolnava, nu stie sa interactioneze nici macar cu ea, copilul ei, sau cu sotul ei. Descopera intr-o zi o banda veche de film in care mama ei era fericita. Alaturi de alt barbat :) Atunci, cu nebunia adolescentei, se hotaraste sa-l gaseasca pe acesta, pentru a-i reda mamei surasul. Ma rog, nu mai conteaza detaliile, cert e ca la un moment dat, mama ei are ocazia de a consuma, dupa 20 de ani de la acel moment, despartirea. Are ocazia de a rosti: "Te parasesc, Jacques, suntem prea tineri, nu ne putem angaja." Putin conteaza motivul, important, esential, vital, primordial este consumarea scenei...
M-a emotionat mult asta, cu atat mai mult cu cat si eu am simtit asta in viata mea. Candva, nu intrebati cand si cum (nici nu conteaza neaparat), dupa o poveste furtunoasa si intensa pana la nebunie, care dura de 2 ani, a intervenit o despartire. Dar o despartire exterioara relatiei, provocata de niste imprejurari pe care nici unul dintre noi nu le controlase. Am trait cele trei luni care au urmat ca si cand eram suspendata in vid, neterminata, neintreaga. Nu respiram, nu vorbeam, nu mancam. Supravietuiam, ma miscam in virtutea inertiei. Aveam nevoie de un final care sa ne apartina. Oricat de trist, oricat de urat, oricat de nedorit, oricat de negru, dar AL NOSTRU. Provocat de mine, sau de el, sau de amandoi, dar de NOI. Ca sa putem "face doliul", cum spun francezii. Da, ca sa putem trece mai departe. Ce am facut atunci? Ei bine, dupa cele trei luni mai mult moarta decat vie, am reluat povestea. Nu pentru ca ea ar mai fi avut vreun sens. Dar aveam amandoi nevoie sa consumam despartirea. Si da, dupa maxim doua luni, ne-am despartit. Dar o despartire dictata din interiorul relatiei, si nu din exterior.
E importanta despartirea...
Asa cum rudele celor disparuti (pe mare, in accidente, rapiti, etc), nu pot face doliul dupa cel disparut, si cateodata, dupa mult timp si suferinte intense, nu e rar sa ii auzi spunand ca ar prefera sa-i gaseasca trupul, mort, ramasite, decat sa nu-l gaseasca deloc, niciodata, exact la fel, nu putem cicatriza ranile larg deschise ale unei despartiri neconsumate. Nu putem sa ne insanatosim decat dupa consumarea momentului. Oricat de dureros ar fi acesta, si de nedorit.

p.s. Nu-mi sariti in cap, protestand si invocand relatiile care dureaza pana la moarte. Si acelea au un final, o despartire din interiorul relatiei: si anume, moartea. Deci se incadreaza perfect in regula de necesitate a existentei despartirii, care e esentiala.

Publié dans lumea asta

Commenter cet article