Africa, Raidul Cu papucii prin desert 2006, corespondenta 1

Cu Papucii prin Desert- La Varf! Bucuresti Dakar

24 septembrie-21 octombrie 2006

 (corespondenta pentru Hotnews)


 
 


Raidul Bucuresti Dakar „Cu Papucii prin Desert-La Varf!”, editia 2006, a luat startul. La Varf, caci raidul face parte in acest an din programul manifestarilor in jurul Sommet-ului Francofoniei. Cele sase masini au plecat pe 24 septembrie din curtea Guvernului, in prezenta primului ministru Calin Popescu Tariceanu, startul fiind dat de Abdou Diouf, secretar general al Organizatiei Internationale a Francofoniei. Ar fi trebuit sa fiu «de-a lor», si am sa si fiu cu adevarat cu ei pe drum, nu mai departe decat maine. Ii prind din urma la Rabat, pe 29 septembrie. N-am putut pleca pe 24, am avut treaba in Romania. Trebuia sa moderez doua conferinte economice de solutii pentru IMM-uri. Acestea fac parte dintr-o serie de conferinte organizate de BTL Design, si care isi propun ca timp de 4 ani sa parcurga toata Romania, cu ritmul de 10 orase pe an. IMM-urile reprezinta cel mai dinamic sector al economiei romanesti, dar duc lipsa de informare. Si mai ales, eu, ca jurnalist IT, am un crez intim, pentru care militez ardent: trebuie sa conving reprezentantii companiilor, indiferent de marime, de importanta utilizarii acestui instrument extraordinar care este internetul. Din pacate, Romania sta foarte prost la acest capitol, iar concurenta din piata unica nu iarta. Daca nu intelegem acest lucru, in lupta concurentiala, vom fi descalificati din start. Bistrita si Baia Mare sunt etapele sase si sapte din primul an al acestui program.

 

Dupa aceasta paranteza, sa revenim la oile noastre, adica la „Papucii” nostri. Europa se parcurge deci fara mine.

Raidul „Cu Papucii prin Desert” este proiectul de suflet a trei frati inimosi de trei natii: un francez, Gerard Lucon, un roman, Mircea Toma, si un senegalez, Thierno N’Diaye. Proiectul umanitar Bucuresti Dakar a fost initiat in 1999, si se afla deja la a sasea editie. Pe parcurs, celor trei care au pus bazele, li s-au adaugat si altii care au fondat recent Fundatia Cu Papucii prin Desert.

Raidul dovedeste ca si Romania poate fi punctul de plecare al unor proiecte de ajutorare a altor tari. Astfel, masinile cu care se face raidul, de obicei Dacii Papuc (de unde si numele proiectului), sunt donate la destinatie Directiei de Educatie Protejata din cadrul Ministerului Justitiei din Senegal. In consecinta, parcul auto al acestuia contine acum, masini romanesti in proportie de 85%.

In plus, anul acesta, raidul cuprinde si o latura educationala. Trei profesori romani vor contribui la o cooperare intre educatia romana si educatia senegaleza. Ei vor implementa CDI-urile (Centrele de Documentare si Informare) in Senegal.

Raidul se petrece in acest an multumita Romtelecom, Orange, Afton Chemicals, UTI (care este sponsor al tuturor editiilor), Veolia Apa, Murfatlar, Biborteni, Ministerul Roman al Afacerilor Externe, Organizatia Internationala a Francofoniei, Mons Medius si Ame Design.

Raidul contribuie si la promovarea masinilor fabricate în Romania, si deschide eventuale noi piete pentru produsele romanesti. Papuciada aduce in atentia potentialilor cumparatori produsele noastre. De exemplu, de 4 ani Dacia are show-room la Dakar.

Raidul este sprijinit de mai multe instituţii: Presedintia Romaniei, Ministerul Roman al Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Externe din Maroc, Ministerul Afacerilor Externe din Mali, Ministerul Justitiei din Senegal, Ministerul Tineretului si Sportului din Maroc, Consulatul Onorific al Senegalului din Romania, Organizaţia Internatională a Francofoniei si Federatia Regala de Automobilism din Maroc.

 

Dupa ce am trasat un pic proiectul, pot sa va spun si cateva lucruri mai personale. Am tinut foarte mult la proiectul acesta, si m-am implicat cu tot sufletul in el. In doua ore plec spre aeroport, pentru a ma intalni cu restul echipei la Rabat, de unde vom porni impreuna in continuare, spre Dakar. Sunt plecati doar de 5 zile, si deja mi se pare o eternitate. Deja mi-e dor de ei. La Rabat suntem asteptati de reprezentantii Ambasadei Romaniei, si de  secretarul general al Sectorului Sport din Maroc. Maine seara (adica azi, ca tot e 2.30 dimineata), este organizata o receptie la Ambasada Romaniei, cu ocazia Sommet-ului, si evident ca echipa raidului este invitata. Televiziunea marocana asteapta sa le dau informatii despre cand anume vor debarca din ferry boat masinile caravanei, pentru a trimite o echipa de filmare. Se pare ca pe drum, toata lumea ne asteapta.



Drumul prin Europa a fost, pare-se, anevoios si presarat cu peripetii. Pe acestea vi le voi descrie mai in detaliu cand voi fi cu colegii mei, si voi afla ce si cum a fost. Ce e cert, este ca plec cu piese de Dacie Papuc in valiza, cu avionul, piese solicitate de mecanicul raidului. Se pare ca deja una din masini a cedat un pic. Sa speram ca doar un pic...

 

Sunt putin febrila. De cateva saptamani incerc senzatii diverse, pe care nu le-as fi banuit. In primul rand, m-am surprins saptamana trecuta, - in ciuda faptului ca eram pe ultima suta de metri cu pregatirile plecarii in raid, cu detaliile organizarii conferintei de presa de start de la palatul Victoria, cu confruntarea listei de aproape 100 de pozitii de unelte care trebuie sa se regaseasca in masina-, m-am surprins, zic, uitandu-ma lung la o gramada de pepeni pe strada. Si cu o disperare inexplicabila, gandindu-ma ca atunci cand ma voi intoarce (pe 21 octombrie), nu vor mai exista pepeni, n-am avut decat un gand: „Trebuie sa mai mananc pepeni!” Alta mica „disperare” de a mea, la care ma gandeam ca la un inconvenient minor fata de ceea ce voi trai, dar care totusi revine regulat prin mintea mea, este ca nu voi mai putea purta fustite, pantofi, timp de o luna. Stiu ca-mi va fi greu, sunt foarte atasata de aceste accesorii feminine.

Iar ieri m-am trezit gandindu-ma ca abia astept sa plec, dar ca intr-un fel as vrea sa ma dedublez ca sa si raman. Am mai plecat departe, (am stat 10 ani in Franta), am fost si departe de Europa, (New York), am mai plecat mult timp, dar cu totul si cu totul in alta lume n-am plecat. In sensul ca, desi America e diferita de Europa, intr-un fel e totusi acelasi fel de lume, fata de desert, care, probabil, nu seamana cu nimic altceva, nu are nimic comparabil. Ard de nerabdare sa fiu acolo, desi sunt constienta ca va fi greu. Si in acelasi timp, paradoxal, o parte din mine ar vrea sa ramana aici. Pentru ca sunt constienta ca aici lumea va merge inainte fara mine. Ma napadeste un fel de tristete de a nu putea acompania lucrurile de aici. Ca si cum luna aceasta care se scurge aici, in viata mea de zi cu zi, imi scapa, trece departe de mine. Straniu.

 

Despre toate acestea, si inca despre o gramada de altele, nebanuite, va voi vorbi incepand de maine, de cate ori imi va permite etapa raidului, legatura la internet. Credeti-ma ca voi incerca sa o fac cat se poate de des, si sunt convinsa ca voi avea despre ce vorbi. Pe curand.