Certitudine

Publié le par Mirandolina

Stiu ca Dumnezeu exista. Am stiut (crezut) intotdeauna, si n-am cerut demonstratii, si n-am avut indoieli, si n-am asteptat semne. N-am fost ca Arghezi, sa incerc sa am dovada palpabila...
"Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
[...]
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!”"


Am stiut ca este... Si desi n-am pretins si nici macar asteptat semne, saptamana asta le-am avut. Dumnezeu exista si ma iubeste, ma are in paza. Nu m-a lasat sa ma ticnesc. M-as fi stricat la minte usor saptamana asta, as fi luat-o razna fara indoiala. Nu m-a lasat, nu mi-a permis.
Mi-a trimis in fiecare zi, in fiecare seara pe cineva, care sa-mi fie aproape, sa ma tina alaturi, sa ma asculte, sa-mi mangaie metaforic tamplele, sa ma insoteasca in drumul anevoios printre ore, catre ziua de maine, catre ziua urmatoare, catre senin.
Nici daca as fi ticluit lucrurile, ele nu ar fi iesit asa cum au fost. Pur si simplu perfecte, inchegate. Nici daca as fi facut un program amanuntit cu persoane si confirmari (si Dumnezeu stie cat urasc programele facute inainte, si lucrurile prea indelung planuite!), nici daca as fi planificat ora cu ora, zi cu zi, nu as fi reusit asta. In fiecare zi, cineva (una sau mai multe persoane- uneori surprinzatoare, neasteptate aparitii - sau reaparitii in viata mea), mi-au acompaniat orele lungi, orele grele, mi-au fost pavaza. M-au impiedicat (in mod constient sau inconstient) sa ies in decor. Sunt sigura ca unii din cei pe care Dumnezeu mi-i i-a trimis alaturi, nici nu stiu cat de mult au facut pentru mine. Pentru ca nu le-am spus. M-am multumit sa ma bucur ca traiesc. M-am multumit sa ma bucur ca exista acele momente, si sa inteleg rolul si rostul fiecarei clipe. Sa inteleg rostul adanc al prezentei de langa mine. Atatia oameni care m-au insotit de-a lungul anevoiaselor minute, tot atatia ingeri pazitori.
Saptamana aceasta am avut mai multi ingeri pazitori decat mi-as fi putut vreodata imagina ca ma vor apara. Ingeri pazitori care au stat pavaza, poate chiar involuntar, nestiind ce rol au in acel moment, si de ce sunt acolo. Important e ca au fost. Ei au fost, eu traiesc. E deja bine asa. E deja mult. Multumesc.
Nu sunt inca la liman, nu sunt inca in senin, dar stiu ca nu sunt lasata de izbeliste. Stiu ca nu-s a nimanui. 
Ma inclin in fata voastra si da, recunosc, stiu. Cineva acolo sus ma iubeste si ma apara.

Publié dans extrem

Commenter cet article