Intre Nouahdibou si Saint-Louis in goana Aro-ului

Marti, 10 octombrie, dupa micul dejun de la hotel, cativa dintre noi plecam cu Carmen la cumparaturi in piata din Nouahdibou. Nucu, pentru ca era randul echipajului lui la gatit, vroia sa cumpere diverse pentru cina. Iar eu vroiam sa vad un pic orasul, viata sa, locuitorii.




Datele demografice despre Mauritania indica o speranta medie de viata de 54 de ani, o medie de 5,86 copii pe femeie, o rata de alfabetizare de 41%, o perioada medie de scolarizare de 7 ani.

Piata este, asa cum ne obisnuisem deja din Maroc, un amestec de zgomote si culori. O privesc admirativ pe Carmen cum negociaza cu abilitate orice din piata. Se misca cu o usurinta de invidiat. Plina de energie, este extrem de activa si rapida.

Acum ii cunoaste pe mauritanieni, stie exact cum trebuie sa le vorbeasca pentru a obtine ce doreste. De altfel, marturiseste ca nu i-a fost usor sa se impuna ca sefa la hotel. In primul rand ca femeie sef, intr-o societate atat de traditionalista si misogina, in al doilea rand ca strain. Insa acum se simte in largul ei si apreciaza calitatea vietii la Nouahdibou: temperatura, apropierea de ocean. Se vede ca e in largul ei si ca ii e bine, are aerul unei femei implinite.

Mergem intr-un supermarket ca sa cumpere Nucu ce ii trebuie pentru masa. Ma uit la preturi si constat ca sunt sensibil echivalente cu cele din Romania. Salariile insa, 70-80 de euro lunar. O intreb pe Carmen cum se descurca oamenii, iar ea imi raspunde ca aproximativ 80% din populatie nu-si permite sa cumpere de acolo.

Tot aproximativ 80% ar fi si procentul celor care nu muncesc in Mauritania. In fata mirarii mele europene, Ahmed imi explica sistemul: dintr-o familie munceste una sau doua persoane, care ii intretin pe ceilalti. Nevoile lor nu sunt la scara celor europene, deci se descurca. “In Mauritania, nimeni nu moare de foame”, spune Ahmed. E sistemul intrajutorarii. “Daca te duci la magazin ti se da pe credit, daca spui ca nu ai bani, chiar daca vanzatorul nu te cunoaste. Ii vei aduce tu bani cand vei avea.” Pe de alta parte, in Mauritania functioneaza inca un sistem social ierarhizat in functie de tribul din care faci parte. Aceasta apartenenta iti conditioneaza restul vietii. Triburile cele mai suspuse sunt razboinicii, (hassans) si preotii (marabouts). Apoi urmeaza restul triburilor. Cei mai jos pe scara sociala sunt Haratinii, descendenti ai sclavilor. Familia lui Ahmed face parte dintr-un trib superior, deci dintre persoanele de influenta si de decizie din tara.

 



 

Mauritania a evoluat

 

Dar Mauritania s-a ridicat mult. Veteranii raidului spun ca de cand n-au mai trecut pe la Nouahdibou, orasul a evoluat mult, in mod vizibil. In primul rand, sunt multe strazi asfaltate, care nu erau asa. De curand, RIM (Republica Islamica Mauritania), si-a platit toate datoriile externe. Ahmed aminteste acest lucru cu mandrie. „Acum punem de-o parte.”

 




La inceputul anului, Mauritania a descoperit zacaminte de petrol, iar primul export a fost facut catre China in luna martie. Guvernul estimeaza o productie de 100.000 de barili pe zi.

Cea mai importanta sursa de venituri a Mauritaniei ramane insa minereul de fier. Exploatarea acestuia a inceput in timpul ocupatiei franceze. Totalul fierului exploatat este de 10,4 milioane de tone pe an. Mauritania este in prezent al 13-lea producator de fier din lume.

Pe strada, contraste la tot pasul. Magarusii sunt inca foarte prezenti, alaturi de masini al caror aspect te-ar face sa banuiesti ca nu functioneaza (si totusi, se misca!), si in compania altor masini, de-a dreptul limuzine sau 4x4 de lux, modele noi si stralucitoare.

Casa lui Carmen si a lui Kala este cocheta. Stil colonial, cu gresie pe jos. Oleandri roz in gradina. O biblioteca garnisita de literatura in limba fraceza. Carmen si Kala vorbesc si franceza si hassanya, dialect arab al locului.

 

Sedinta pe malul marii

 

Masa de pranz, din nou la cabanon, este constituita din peste pe gratar in coaja de sare, preparat de Kala. Si este prilejul unei mini-sedinte. Trebuie sa hotaram ce facem. Aro-ul e obosit si nu poate suporta drumul pe nisip. El trebuie sa faca pe asfalt si drumul de la Nouahdibou la Nouakchott. Iar de la Nouakchott, toate masinile vor merge pe asfalt pana la Saint Louis, in Senegal. In calitatea mea de francofona, raman cu Aro-ul si cu Gigi, soferul acestuia, si ne despartim de grup, urmand sa ne reintalnim la Saint Louis. Cu moartea-n suflet, privesc cum pleaca cele cinci masini cu restul colegilor de raid.



Noi mai ramanem o seara la Carmen si Kala, in compania lui Ahmed, planuind sa plecam cu noaptea-n cap pentru a prinde ultimul bac care traverseaza fluviul Senegal, la Rosso. Ultima traversare e la ora 17.00, si avem o gramada de kilometri de parcurs.

Cina cu cei trei este agreabila. Aflam o multime de lucruri. Inclusiv ca directorul societatii de electricitate, filiala Nouahdibou, a facut studiile la Timisoara.

Profit de moment ca sa mai scriu putin si sa transmit. Carmen si Kala au internet. Ma intind pana aproape de 3 dimineata cu scrisul, iar la 4 e prevazuta plecarea. Nu-i nimic, voi incerca sa dorm in masina.

 

Traversarea Mauritaniei

 

Drumul pana la Nouakchott este bun, asfaltul e de calitate, Aro-ul merge. Traversam Nouakchott. Capitala mauritaniana arata cam ca si Nouahdibou, insa mai mare. Circulatia este nebuneasca. Semnul cu mana pe geamul masinii semnaland directia in care vrei sa o apuci este mai important decat semnalizarea intermitenta luminoasa. (atunci cand exista).

Pornim spre Rosso. Mai avem aproape 300 de kilometri si trebuie sa ajungem inainte de ora 16.00 pentru a putea face formalitatile de trecere cu bacul. Stam bine cu timpul.

Intr-adevar. La ora 14.30 ajungem la Rosso. Il contactam pe Ifra, tranzitarul care se va ocupa de trecerea noastra. El face hartiile de trecere, asigurarea pentru masina, plateste biletele la bac. Urcam pe bac impreuna cu camioane, pietoni, un englez care calatoreste pe motocicleta.


Incepem sa avem semnal la telefonul mobil. Captam reteaua senegaleza Alize.

Dincolo, la Rosso Senegal, intram in Africa mai colorata. Femeile au porturi in care se amesteca tot feluri de culori, mii de nuante. Pe cap poarta tesaturi asortate cu rochiile. Sunt de toate felurile: verzi, albastre, rosii, galbene, mov.

De la Rosso Senegal pana la Saint Louis, ne mai raman 130 de kilometri. Avem de gand sa-i facem si pe aceeia, ca sa putem ajunge la Cap Saint Louis, hotelul la care ne vom intalni cu restul grupului.