A scrie egal a exista

Nu am deloc un scris "elaborat", un scris "gândit", un scris "muncit". Am un scris spontan, viu, dau din mine dintr-o data tot ce iese, cu violenta, cu forta primei rostiri, asemanator cu o eruptie. Nu am un scris „spectacol”, am un scris „zvâcnire”.

Indiferent ce text, scrisoare, articol, memoriu sau lucrare am scris vreodata, a trebuit sa iasa dintr-o data, ca firul neîntrerupt al unei gândiri, ea însasi prea sinuoasa ca sa-si mai permita pauze sau re-formulari. Nu stiu si nu pot sa migalesc, sa potrivesc cuvintele în încercari multiple, sa ma dau un pas înapoi si sa le privesc, sa le iau si sa le stramut ca pe niste piese de lego, sa le permut, sa le recombin diferit. Arunc vorbele pe hârtie asa cum cad, cum ies ele din mintea si sufletul meu, aproape cu dorinta inconstienta a unei „descotorosiri” de ele. Ca o înstrainare a cuvintelor pentru a ma elibera, înalta, apropia, de aceleasi cuvinte.

Nu e un scris de perfectionist, e un scris "cu sufletul la gura", un scris al trairii, ce apartine în totalitate momentului. O retranscriere momentana a unor senzatii, o acutizare a sentimentelor, care nu au cum sa se exteriorizeze altfel decât în orânduirea scrisului.

E un scris cu hârtia pe genunchi, febril, pe coltul mesei, un scris asemanator cu a nota precipitat, în graba, ca sa nu uiti, ceva iremediabil de vital.

S-ar putea crede ca daca scriu asa e un scris neconturat, nedus la capat, ca un desen doar schitat. Dar nu. Primul jet e de asemenea cel care mi se pare cel mai desavârsit (în sensul finitiei). De câte ori am fost nevoita, din motive arbitrare, independente de mine, sa reformulez, am fost nemultumita de rezultat si nefericita. Da, nefericita, caci aceste „nerealizari”, aceste „a doua mâna” ma aruncau în pragul disperarilor. De câte ori am rescris ceva, mi s-a parut nereusit fata de amintirea pe care o pastrasem despre „original”, ca si când acel original ar fi fost deja „consacrat”, împamantenit, prin simpla sa existenta, ca si când, odata enuntate, frazele si-ar fi capatat o valoare si o legitimitate de neimitat, cel putin in sufletul meu, important arbitru al simtirilor. De parca reformularile ar fi palide, lipsite de orice personalitate, de orice ritm, de viata si de culoare.

Am un scris sortit sa fie savârsit între doua trenuri, în urgenta, ca si cum în urmatoarea clipa as lua avionul spre o destinatie necunoscuta, sau urmatorul minut m-ar priva de posibilitatea de a ma exprima vreodata.

Scriu asa cum ma arunc în necunoscut. Ideile si esafodajele logice se elaboreaza în cursul constructiei. Pun fundatia, aproape fara sa realizez, rapid, pe nesimtite, si apoi încep sa cimentez, în acelasi timp în care înalt structura. Nici eu nu stiu cât va fi de înalta, si ce cotloane va avea cladirea, detaliile mi se reveleaza în acelasi timp in care le zamislesc. Sensul imi devine clar în cursul scrisului, de parca as scrie uneori dupa dictarea unei supra-constiinte, clarvizionara si puternica.

Pentru ca exista în mine, când scriu, si sentimentul acesta de seninatate. Framântarile nu vin decât dupa, daca e ca ele sa vina. Altfel, în cursul scrisului, odata ce m-am pornit sa enunt ideile, sunt prea preocupata de urmarirea lor ca sa am timp de îndoieli. Fac totul mult prea instinctiv si prea rapid pentru a-mi lasa timp de întrebari, de nelinisti. In momentele acelea s-ar putea aproape spune ca ma stapâneste scrisul, ca eu sunt unealta sa, o simpla prelungire a ideilor care curg, câteodata ca un „lung fluviu linistit”, dar cel mai ades ca o cascada.

Nu stiu ce as face fara sa scriu. Spun adesea (si o spun pentru ca o simt) ca „a scrie” e la fel de important pentru mine ca alte verbe vitale: „a respira”, „a mânca”, „ a dormi”. Simt cateodata ca fara scris, asa imperfect si în urgenta cum e el, n-as exista, sau nu între aceleasi coordonate.
 

Si totusi... Exista perioadele mele de tacere. O tacere profunda, nestirbita, ca o abstinenta, ca un post, ca o sihastrie, ca o înstrainare de mine însami. Pentru ca nu stiu sa scriu de circumstanta, pentru ca nu stiu sa scriu de politete, pentru ca scrisul ma costa prea mult suflet. Sunt perioade în care sunt prea secatuita ca sa mai dau ceva. Scrisul e o daruire, o înflorire, o deschidere spre exterior, nu un exterior anume, ci un exterior general, oricare, un dar altruist fara a astepta vreo compensatie. Exista momentele acelea de tacere pentru ca atunci nu stiu si nu pot sa fac „ca si cum”. Nu ma pot preface în fata cuvintelor mele, nu le pot porunci sa fie ipocrite, sa-mi disimuleze trairile negative, atunci când ele exista. Si tac, pentru ca mi se pare extrem de indecent sa faci publica suferinta, sa o exteriorizezi. Nu-mi plac tânguielile, iar orice cuvânt scris in perioade de restriste mi se pare ca ar suna a jale, nedemn.

Dar scrisul e esential. In afara scrisului, e ca si cand nu as exista, sau nu mi-as regasi contururile. As fi pierduta de mine însami, mai putin „eu”.

Intotdeauna am avut nevoie sa scriu celor care mi-au fost apropiati. Chiar si atunci când îi vedeam zilnic, sau mai ales atunci. Si asta pentru ca pentru mine nivelul scris si cel vorbit sunt distincte si extrem de bine delimitate. Iar de nivelul scris am avut întotdeauna nevoie, caci în acel plan comunicam lucruri pe care ore de discutie sau de intimitate, indiferent de cantitatea si calitatea acestor ore, nu le-ar fi putut transmite. Sa le spun celor dragi ceea ce am chef sa le scriu ar suna teatral. Ar suna artificial desi ceea ce scriu e cât se poate de adevarat, poate chiar mai real si mai „resimtit” decât orice artificiu conversational. Si asta pentru ca înlantuirea cuvintelor scrise suna pretentios, muzicalitatea lor este diferita, desi sunt doar instantaneu al sentimentelor si al adevarurilor din acea clipa, frângere si exprimare primordiala, cruda,  a ceea ce vine dinauntru. Brutalitatea, acceleratia aceasta a scrisului,departe de a fi un avatar, e o bogatie, o putere suplimentara.

Hoinarind printre cuvinte, nu le impun. Nu eu le aleg, ci ele pe mine. Imi devin proprii, însa e o alegere reciproc consimtita. Nasterea lor sub condeiul meu este o revelatie, ca o recunoastere.

Câteodata scrisul devine, din febril, frenetic. Alta data, isi permite libertati de ritm, îi place sa zaboveasca mult pe o idee, sa o învârta pe toate partile, sa caute cele mai bune feluri de a o reda. In oricare din cazuri, totusi, scrisul  este in primul rând existenta, retranspunerea verbului „a trai”, o alta conjugare a sa, la un timp etern. E o forma de respiratie.  O acaparare a realitatii pentru a o reda in deplinatatea sa.

Mi s-a întamplat des sa gândesc „scriu, pentru ca altceva nu stiu sa fac”. Ar trebui sa spun, mai degraba, „scriu, pentru ca altfel nu stiu CUM sa fac.”

Dincolo de scris, e ostil si întuneric, e retezare si moarte.