Expeditia "Cu papucii prin desert" a ajuns in Maroc

De aici

Am ajuns la Rabat vineri la pranz, ora locala.
Bagajele mele erau neobisnuite. Nu aveam multe efecte personale, ele fiind deja puse in masina inaintea plecarii lor. Si bine ca nu aveam, pentru ca a trebuit sa iau din Romania o chiulasa de Aro. Una din masinile raidului e in pana. Ca sa putem avansa, trebuie sa o reparam, adica Gigi, bravul mecanic ar raidului, trebuie sa o ingrijeasca. Ar fi trebuit sa fiti cu mine ca sa vedeti fata mirata a vamesilor marocani cand le-am raspuns la intrebarea “Ce aveti in valiza?”, cu seninatate cu “Am o chiulasa de masina”.

Au fost destul de intrebatori, dar nu m-am lasat, si am explicat ca ne trebuie neaparat aceasta piesa, ca facem un raid umanitar si ca fara ea suntem blocati. Fata mea convingatoare si disperata i-a induiosat, desi incepusera destul de fiorosi sa imi ceara factura de la chiulasa. Ar fi fost culmea sa aduc pana aici chiulasa si sa ramana in vama.


In exteriorul aeroportului ma astepta Anca Ionita, secretar II la Ambasada Romaniei de la Rabat, impreuna cu Zacharia, soferul ambasadei de 13 ani, care vorbeste romaneste perfect. M-au dus la Institutul Sportiv Moulay Rachid, unde Serviciul Sport al Marocului a dorit sa ne ofere gazduire. Oricum, fata de programul initial, stam la Rabat doua nopti in loc de una. Masina trebuie reparata. Directorul institutului m-a primit zambitor, spunandu-mi cu gura pana la urechi ca aici a stat Sabau. Institutul e o oaza de verdeata, langa palatul regal de la Sale, un loc atipic pentru Africa, asa cum remarcam cu unul din veteranii raidului, fotograful Stan Constantin.


Restul echipei era inca pe drum, asa ca urma sa-i astept la Institut. Am profitat de timpul “mort” pentru a dormi, caci aveam la activ o noapte alba si drumuri pana in nordul Romaniei in cele 72 de ore precedente.

Pe la 5-6 ora locala, suna telefonul. Colegii mei din raid nu gaseau drumul spre Institut. Am decis sa ies la drumul principal, ca sa ma poata vedea. Muezinul tocmai incepuse sa cante, dand semnalul sfarsitului postului din acea zi, caci suntem in perioada de Ramadan. M-am imbracat si cand o luasem catinel spre iesirea din institut, aud strigate: “Doamna, domnisoara! Doamna! Doamna! Domnisoara!” Necrezand ca-mi sunt adresate, mi-am continuat nestingherita drumul. Dar cum strigatele nu conteneau, am intors capul. Despre mine era vorba. O doamna responsabila la Institutul de sport ma striga, din ce in ce mai insistent. M-am apropiat si am salutat-o. Nelinistita, m-a intrebat unde plec asa, “doar nu va duceti in oras”. Mi-a explicat ca nu circula nimeni la ora ridicarii postului, si ca nu trebuie sa incerc sa ma duc la Rabat. I-am raspuns ca nu ma duc decat la strada principala, sa-mi astept colegii, care nu gasesc. M-a insotit, nu inainte de a ma invita la masa traditionala. Am refuzat, politicos, dar ferm, caci ce ma interesa cel mai tare la acel moment era sa ne reintregim.


Dupa ce am iesit cu Rachida la poarta, si mai departe in strada, au aparut si masinile raidului. Am incercat o emotie puternica vazand masinile. Erau veseli ca au ajuns la liman, dar erau obositi, si citeam asta in privirile lor.

In acea seara, ambasadorul Romaniei la Rabat dadea o receptie in cinstea Sommet-ului francofoniei si bineinteles, eram invitati la aceasta. Dar o parte dintre colegii de raid erau prea extenuati de drum pentru a putea merge la receptie. Spre marea parere de rau a tuturor, am mers numai cativa. Resedinta ambasadorului este superba, iar oamenii pe care i-am cunoscut in acea seara extrem de primitori. E adevarat ca eram foarte obositi, dar am incercat sa facem fata conversatiei cat se poate de mult. Cei de la ambasada, foarte amabili, ne-au condus inapoi la Institutul de sport.
A doua zi dimineata, programul incepea prin ordine in masini, care dupa cinci mii de kilometri si o gramada de peripetii, erau destul de miscate.

Dupa terminarea aranjamentelor in masini am plecat in oras. Rabatul era foarte linistit, intr-o sambata dupa-amiaza in timp de Ramadam.

Spre seara ne-am intors la Institutul de sport si am cinat. Prevazusem plecarea pentru a doua zi la ora 12-13, dar neprevazutul situatiei a facut ca masina nu a fost reparata in timp util.


Jurnalistii de la televiziunea marocana, care venisera sa ne filmeze au asteptat un bun moment, aproape de doua ore, duminica, asteptand plecarea. Ne-au luat interviuri, mie si lui Sorin Brebeanu, si au plecat, umand sa le telefonez pentru a filma plecarea. In definitiv, au filmat o „falsa plecare“, caci despre Aro n-aveam inca nici o veste. Ne-am prefacut ca plecam cu cele cinci masini prezente, iar cameramanul televiziunii marocane ne-a filmat.

In definitiv, adevarata plecare a avut loc abia la ora 22. Decizia a fost de a lasa o masina la Rabat, cea cu probleme, Aro-ul, si de a pleca cu restul de cinci masini inspre Agadir, urmand ca cea de-a sasea masina sa ne ajunga din urma acolo. Am rulat toata noaptea.

Abia spre dimineata ne-am oprit la aproape o suta de kilometri inainte de Ouarzazate, unde am incercat sa dormim doua-trei ore. In ciuda vantului teribil care se starnise, gratie oboselii, am reusit sa ne odihnim, iar la ora opt am dat deja startul.
Era deja a doua saptamana a raidului, atacam etapa africana de desert. Ochii ne-au fost incantati de privelistea Atlasului, iar peisajul a evoluat, impresionant in culori, de la rosu la negru, apoi la galben si la gri, de la piatra stratificata la nisip.

Lucrurile au fost emotionante prin frumusete, iar privelistea a fost deosebita, aproape ti se taia respiratia. Casele marocane sunt de o geometrie impecabila, perfect dreptunghiulare, culorile fiind exact cele ale peisajului, care devine armonios si uniform. In anumite locuri, oamenii sapasera terase in munte, pe care faceau diverse culturi.
Langa anumite sate se vedeau livezi, si tineri vindeau mere pe marginea drumului national.

Oamenii locului fac ceramica, vand geode (pare-se, vopsite). Trocul este inca un mod de comert, chiar sugerat de anumiti comercianti. Unul dintre ei dorea incaltaminte in schimbul unei bratari de argint. Altul vroia sa schimbe o sticla de vin alb pe care o vazuse la mine in masina pe o iguana vie.



La Zagora, pe cand faceam plinul masinilor la o benzinarie, un adolescent de 14 ani, cu fizionomia si imbracamintea desertului, mi s-a adresat, spunand “Ce faceti? V-am vazut la televizor.” Cu aceasta ocazie am constatat inca o data cat de mare e puterea televiziunii.

Oamenii, foarte amabili, ne inconjurau curiosi. E drept ca aratam straniu cu masinile noastre galbene cu autocolante. Din vorba in vorba cu localnicii, am aflat ca la Zagora traiesc doua romance, casatorite cu marocani.


Ne-au invitat sa innoptam in bivuacul lor cu corturi berbere, insa era prea departe si nu se afla deloc pe itinerariul nostru de Foum Zgouid.


Am pornit spre iesirea din oras si pot sa spun ca am facut traseul cu alai. Mecanicii marocani care ii ajutasera pe veterani anii trecuti sa repare anumite defectiuni ale masinilor i-au recunoscut si ne-au urmarit indelung prin oras, pana la iesire.

 



Am ales locul de bivuac, langa un copac, o specie de acacia de desert, plina de tepi. Am scos generatorul si am inceput sa ne organizam. Celelalte doua fete din echipaj (in afara de mine, care scriam), ne-au pregatit o cina foarte gustoasa, o tocana calda si buna. Cu accesul la internet stam foarte prost de cand am intrat in Maroc. Internetul meu mobil de pe telefon, care ma ajuta macar sa-mi citesc e-mail-urile, daca nu sa si scriu, nu mai merge de cand am intrat in Maroc. Se pare ca acordurile intre operatorul roman si operatorul  marocan de telefonie nu includ si accesul la pachetul de transmisiune de date. Nici macar solutia prin satelit a colegilor mei de la TVR nu merge inca. De cateva seri incercam sa rezolvam conexiunea.  Pana acum nu am reusit. Daca nu vom reusi, voi merge la un internet café marocan cu textele si le voi transmite asa.


Marti dimineata, la ora 6, ne-am trezit. Am primit vizita unor camile. Am strans toate lucrurile si am pornit. Atacam prima zi de desert, de mers spre Foum Zguid. Aventura incepe.