Prietenia si toleranta fata de diferente

Publié le 13 janvier 2010 par Mirandolina

"Un prieten este cineva care iti da libertate totala pentru a fi tu insuti." James Douglas Morrison
"Un prieten este cineva care te cunoaste asa cum esti, intelege ce ai fost, accepta ce ai devenit si, cu blandete, te lasa sa cresti in continuare." William Shakespeare
Am, ca toti oamenii, cativa pretiosi prieteni adevarati, din aceia, in adevaratul inteles al cuvantului. Cunosc multi oameni, sunt foarte comunicativa si leg usor conversatii (m-a ajutat si meseria, sau invers, adica abilitatea asta mi-a facilitat meseria). Dar am putini prieteni in acel inteles, adanc. Prieteni din aceia carora le poti spune ca ai omorat un om, si care te-ar iubi la fel ca inainte. Prieteni care te iubesc cand pierzi, iti accepta esecurile, si care se bucura de bucuriile tale.
Ei bine, prietena din copilarie, cea care mi-a fost aproape atunci, si cu care, in ciuda faptului ca am lipsit zece ani din tara, am tinut o legatura mai mult decat stransa, la toate nivelele. Stia despre mine nu numai unde stau, unde lucrez, ce fac in sensul practic al vietii, stia mereu ce e in sufletul meu, in ciuda distantelor. Cand veneam acasa, in afara de parinti, pe ea alergam sa o vad, la ea si cu ea stateam.
Ma rog, prietena mea. Cea alaturi de care rad si plang. Cea alaturi de care am ras si am plans peste 20 de ani (da, din care 10 la mii de kilometri una de alta).
Prin niste experiente de viata diverse, sotul ei a ajuns intr-o faza de alimentatie mai mult decat bio (gen seminte incoltite, etc), nimic altceva, nimic amestecat, si de meditatie (si tot stilul de viata care merge cu asta, adica refuzul de telefon mobil, de microunde, toate detaliile cunoscute). Ea il urmeaza in acest demers, pe aceasta cale.
Eu sunt destul de pragmatica, nu sunt neaparat increzatoare in meditatia alaturi de un guru, insa sunt foarte toleranta si consider, am considerat toata viata, de fapt, ca daca mie-mi place culoarea rosie, nu inseamna ca tuturor trebuie sa le placa culoarea rosie, si nici ca nu pot iubi sau respecta pe cineva caruia ii place culoarea verde.

Deci, desi eu nu sunt deloc in optica lor, le respect optiunile, si ii iubesc asa cum sunt.
I-am iubit cum au fost inainte, ii iubesc cum au devenit. Problema este ca ei vor ca eu sa devin ca ei, ca ei vor sa ma traga dupa ei pe calea respectiva. Am ascultat ce aveau de spus, am spus ca ok, e bine, dar inca nu sunt acolo si nu-mi doresc asta. A revenit zilnic la discutiile despre alimentatie. Sigur, dar nu se poate cu forta. Cand spuneam asta, imi raspundea culpabilizandu-ma: "Stii, iti spun asta pentru ca imi pasa de tine. Daca nu mi-ar pasa, nu m-as obosi". Ok, de acord, stiu perfect ca ii pasa de mine, de peste 20 de ani. Dar nu e suficient sa-i pese ca eu sa urmez orbeste sfaturile...:(

Zilnic am parte de aceleasi discutii. Orice conversatie esueaza invariabil in aceste subiecte. Am inceput sa evit sa o mai sun atat de des. Dar ma suna ea, si deschide aceleasi subiecte. De curand a intervenit si un soi de mica raceala. M-au invitat sa particip la meditatie, pentru ca vine acel om in Bucuresti in ianuarie. Am spus politicos ca nu cred in asta si ca in consecinta nu ar avea efect asupra mea. Prietena mea mi-a raspuns destul de sec: "Refuzi ceva ce nu cunosti!", asa cum ii spui unui copil "nu poti sa spui ca nu-ti place o mancare din care n-ai gustat". Ok, dar nu mai sunt un copil, iar eu consider ca treaba cu meditatia e ceva destul de complicat, si neaparat trebuie sa existe o implicare anterioara, o acceptare si o incredere declarata ca sa functioneze. In momentul in care am refuzat, am auzit un "Atunci bine, pa", si ma uitam nedumerita la telefon...

Au inceput sa citeasca tot felul de carti. Serile trecute, la ziua ei, imi citea dintr-o carte. Era cu pilde zen, si am chef sa va povestesc una din ele, pe care mi-a citit-o in acea seara. Era odata un calugar sihastru care traia in pestera in munti, o pestera goala, nu poseda nimic. Pe cand calugarul era plecat pe munti sa culeaga ierburi si radacini, un hot a venit in chilia sa sapata in munte, dar nu a gasit nimic de furat. In acel moment, s-a intors sihastrul. El s-a uitat la hot: "Te-ai deranjat sa vii pana aici, si n-ai avut ce sa iei. Permite-mi te rog sa-ti ofer aceste haine saracacioase.", si spunand aceste cuvinte, si-a dezbracat hainele si i le-a intins. Hotul a privit uluit, dar le-a luat si a rupt-o la fuga. Calugarul a iesit gol in fata pesterii, s-a asezat in fund si uitandu-se la luna a spus: "Ce luna frumoasa! Pacat ca nu ti-am putut-o oferi pe ea!"

Ei bine, perfect. Dar mi se pare totusi ceva ciudat. O incoerenta grava. Adica pronezi pildele zen, care descriu detasarea de cele materiale si toleranta la maxim, si vrei sa ma obligi pe mine sa fiu neaparat ca tine? Uite, calugarul nu i-a predicat hotului, n-a incercat sa-l schimbe (sau da, dar prin gestul sau, nu perorand despre adevarul suprem). I-a dat hainele si l-a lasat sa plece cu Dumnezeu. Si probabil ca va vedea hotul daca si cum intelege ceva din asta. Eu, intr-un fel, sunt hotul din povestea zen. Nu trebuie sa ma obligi sa fiu sihastru. Poate ca ma molipsesc stand langa tine, daca te vad... Dar nu poti spune ca esti admirator al povestirii zen si sa imi ceri aproape prin santaj sentimental (atunci bine, pa) si culpabilizare (dar stii ca tin la tine, de aceea spun asta), sa devin obligatoriu ca tine. Nu se poate.
Ma doare.
Cred ca povestirile zen asumate inseamna sa incepi sa practici un pic de toleranta fata de cei din jur. Or ei au devenit mult mai intoleranti decat erau inainte de perioada asta. Si sincer, simt ca ii pierd. Cu o durere imensa, dar asta e, simt ca ii pierd.

"Am invatat ca nu e nevoie sa schimbam prietenii daca intelegem ca prietenii se schimba." Kathe Kane Hensen
Eu am inteles ca ei se schimba, am inteles, le-am respectat alegerile. Ii iubesc si ii respect la fel. Dar oare ei au inteles ca eu sunt cum sunt, si ca merit sa fiu iubita si asa, chiar daca continui sa mananc ciocolata si carne?